Am obosit.

Am obosit să tot iert, să tot aştept, să tot înţeleg, să tot accept, să tot lupt cu mine şi cu alţii. Am obosit să tot împing  tot sperând, precum copiii mici, că dacă trec de la două din trei la trei din cinci sau şapte din zece, câştig până la capăt. Am obosit să-i pun pe alţii înaintea mea, în mod invariabil pe cei care nu merită, să uit de mine şi să mă las pe mai târziu.

Am obosit să accept pedepse pentru că mă simt vinovată. Am obosit să fie suficient cât pentru de trei ori vina mea, iar eu încă să îmi caut vină, doar pentru a mă întări pentru următoarea pedeapsă. “I paid for you in tears/ And swallowed all my pride”, dă bine în cântec, dar când asta devine o realitate nesfârşită nu mai sună aşa de bine.

Am obosit să aud cum alţii sunt speciali şi merită totul, ca apoi să îmi explice cum că trebuie să mă mulţumesc cu ce primesc şi să nu cer mai mult. Nu pot ei, dar eu trebuie să pot, pentru că dacă nu pot, ratarea absolută va fi doar vina mea.

Am obosit să fiu raţională,corecta şi diplomată. Vreau să urlu, să bat din picior, să mă manifest cât se poate de pe dos decât ar fi normal şi frumos pentru statutul şi vârsta mea. Am obosit să fiu puternică, şi pentru că sunt cea mai puternică dintr-o mulţime, să i se pară cuiva normal să tot lovească şi să abuzeze doar pentru că pot duce. Nu am înţeles cum justifică puterea mea nepăsarea sau cruzimea lor.

Şi când obosesc aşa, tot ce pot e să mă scutur de tot ce mă oboseşte. Să îmi aduc aminte că, dacă alţii au scuze, eu n-am când nu am grijă de mine, când nu mă iubesc, când nu mă protejez şi le permit altora să arunce cam tot ce vor în grădina mea. E timpul să iau un sac maaare, de două ori cât mine, să adun toată mizeria ce mi s-a depozitat pe aripi, să o duc departe şi să o ard, iar apoi să temperez focul durerii în apă proaspătă şi clară.

Oricum ar fi, din când în când trebuie să obosim profund din cauza a toate lucrurile pe care alegem să nu le facem pentru noi. Trebuie să ne aducem aminte că nu putem face pe nimeni fericit dacă nu suntem noi fericite, că nu putem alina când noi nu mai ştim ce e aia mângâiere lină, că nu putem iubi pe nimeni dacă nici pe noi nu ne iubim.